Mănușile din rândul 19

Îmi amintesc de mănușile negre, model cu un singur deget, făcute dintr-o lână care uneori îmi înțepa pielea, dar nu puteam să renunț la ele. Erau călduroase și aveam senzația că imprimeul cu Steaua Nordului mă ghida spre ceva…sau cineva.

Ele au fost primele care au atins biletul la spectacol, știau deja ce o să se întample și nu m-au lăsat să îl ratez deoarece ele decideau un destin în fața căruia deveneam mereu vulnerabila.

Într-un târziu de Octombrie mă îndreptam grăbita spre strada cu pricina, deja soldații erau în Piața din Sevilla. Actul I începuse, așa că m-am așezat în liniște pe scaunul de catifea roșie din spatele sălii. S-a nimerit ca 9 sa fie prezent in numărul rândului pe care am stat…

Muzica m-a vrăjit ușor și am intrat în starea de spirit necesara. Când l-am văzut ceva mi s-a întâmplat pe neașteptate. Totul se colora în jurul meu, inima care stătea liniștită la locul ei începuse să dea semne galopante de viață, obrajii îmi ardeau și deveneau tot mai roșii. Am încercat să ignor toate semnele, dar mă mințeam singură…Quand je l’ai vu, ça a été le coup de foudre…Atât de des am auzit expresia asta încat aveam impresia ca este doar un clișeu, priveam dragostea ca pe un proces care necesită timp, nu credeam că se poate întâmpla pe loc. În mintea mea totul era un monoideism bine stabilit. Prezența lui a străpuns orice convingere de-a mea legată de iubire. Actele piesei treceau unul câte unul, iar eu aveam imaginea lui întipărită în minte, la fel de bine ca pe un peisaj familiar din copilărie. Totul a devenit animat, grație, discreție, mișcări impecabile, aș fi vrut să dureze pentru totdeauna…dar baletul aproape s-a terminat iar viața reală aproape începe!

De aici am ieșit fermecată, doar aerul rece de afară a reușit să mai rupă din vrajă. În drum spre casă am dat să îmi pun mănușile în mâini, dar nu găseam decât o mănușă. Posibil în profunzimea evenimentelor petrecute am pierdut-o așa că m-am întors în sală să o caut. Ei bine, ea a rămas acolo pe scaunul de catifea, într-o lumina gălbuie de veghe, tânjind după perechea ei. Contrastul, lumina și atmosfera faceau ca locul să para unul vetust, în care istorioare mult mai dramatice decât a mea au avut loc. M-am așezat și eu pentru câteva momente pe scaunul roșu și mă gândeam dacă întâmplarea asta avea vre-o semnificație…știam că mănușa a rămas acolo pentru cineva, la fel ca și sentimentele mele…

Mă învaţă cineva?

Lansarea revistei Mindcraft, 26 Mai 2016

Se pare că luna Mai este foarte productivă pentru mine. Am parte de câteva experienţe noi, nu pot decât să mă bucur deoarece pe lângă faptul că sunt noi mă ajută să evoluez şi să mă motivez.
Stau şi mă gândesc bine că în ultimul an de facultate am tras chiulul în întregime, am fost doar la examene (pe care în mod surprinzător, le-am trecut). Nu am chiulit pentru că sunt un student rebel (sau?!) ci pentru că am găsit un job super interesant şi nu am vrut să renunţ la el pentru şcoală, dar în final am reuşit să le fac faţă amândurora.
Trece timpul, trece timpul şi ne trezim că lansăm o revistă, studenţii de la Studii Americane împreună cu lectorul din US (Tara Skurtu).
Totul a început de la ora de Creative Writing, unde eu bineînţeles că nu am participat (program full-time la serviciu) însă mi-am făcut datoria de a trimite profei pe mail câte o poezie/short story. Iniţial am fost aleasă să fac designul revistei alături de doi colegi, până la urmă nu ne-am “pupat” şi a rămas ca eu să fiu doar colaborator şi să fiu publicată. Sincer nu am avut nicio aşteptare, mă gândeam ca e o revistă oarecare, cu nişte poezii şi aia e! Se pare că nu a fost deloc aşa. Mi-au scris colegele pe Facebook că după ce au citit rândurile trimise de mine s-au emoţionat, pielea găinii şi tot tacâmu’. Nu am putut decât să mă bucur că o poveste scurta şi super simplă, subiectivă şi cu elemente din mediul în care am trăit eu pot atinge coarda sensibilă.

EXPERIENŢĂ

26 Mai vine şi ziua lansării. Fug repede de la serviciu înspre Tipografia, un local foarte fain, cu fel de fel de oameni mai “occidentali” aşa. Cu ocazia asta  vreau să îmi exprim admiraţia pentru Vali, patronul Tipografiei, sponsorul revistei care ne-a ajutat financiar, altfel rămaneam cu “creaţiile” în laptop-uri. Când am ajuns acolo mi-am ajutat colegele la ceva pregătiri, una-alta, până când am început să realizez câte emoţii aveam, că nu sunt un bun orator, că mi-e frică să vorbesc în public…apropo, mă învaţă cineva să scap de frica asta?
Cred că da, cele trei beri Zăganu’, nefiltrate  pe care le-am băut să îmi fac curaj. A ajuns toată lumea, colegii, profii, ceva americani; îmi vine rândul să citesc povestioara…

13288359_10208872606645325_115885169_o Sincer cică a fost faină, a fost şi puţină carismă acolo în momentul meu…nu îmi amintesc decât nişte aplauze, mulţi ochi aţintiţi asupra mea… Mă oftic că nu am putut să mă bucur de moment, trebuie neapărat să mai lucrez la emoţiile mele. Totul decurge ca la carte, când se anunţă nişte premii speciale; un tip foarte şmecher pe nume Lloyd Schwartz (câştigătorul premiului Pulizer pentru Critică, 2014) şi-a făcut timp să ne citească nouă revista, cât de tare!
Beau liniştită din bere (scăpasem de momentul din public) când aud că premiul doi, pentru povestea V., îmi aparţine. Atunci mi-am dat seama cât de puţină încredere am în mine şi în munca mea. Ăsta a fost unul din momentele ălea super motivante, care te fac să realizezi că nu eşti aşa cum credeai tu de fapt şi că în gândurile tale te subestimezi uneori. Erau acolo şi Dan şi Cri, mi-ar fi plăcut să vină şi maicamea dar era cu treabă; dacă ştiam că o să iasă aşa fain insistam mai mult să îşi facă apariţia.

13318561_10208872607005334_617122182_n

Oricum, o experienţă foarte faină care m-a făcut să fiu mai bună cu mine însămi. Enjoy the story şi sper avem parte toţi de cât mai multe momente dăstea.

V.

“What I wouldn’t give to be again in the room with her…

In a cold winter evening, to feel again the smell of wood smoke coming from the stove. I am wearing warm and cosy wool socks; she would clean up some dried apples preserved by last autumn in the cellar of the house, and then baking them.I could not describe the contrast, smell and atmosphere of that room. I can still hear somewhere in the background from an old antenna radio, the famous song “Zaraza” and I barely remember sneaking in her lap and daydreaming for a while. After I looked deeply in her eyes I would ask her to tell me once more about the bread oven, about the summer evenings and about her teachings of the cruel life.

What I wouldn’t give for a cold winter evening with her…”

Photo Credit: Roxana Oltean